Home Interes General Cultura

Pledoarie-Pentru-Ora-de-Religie

…deci cu cât devenim mai bananieri cu atât vom fi mai civilizați, democratici și… europeni!

Ieri seară am asistat stupefiat la o dezbatere ‘deschisă’ pe unul din posturile de televiziune de mare rating de la noi, pe tema orei de religie, doar pentru a realiza non-sensul, ilogicul, abstractul și bizarul din argumentele proponenților scoaterii religiei ca materie obligatorie din curiculumul școlilor din România.

Cel mai bizar și fără de sens argument prezentat ca motiv temeinic de a elimina religia din școli, a fost acela că datorită unor cadre didactice care predau religia, aceasta (religia), cât și Dumnezeu sunt prezentați elevilor într-un mod denaturat, fals, incorect, etc, etc (cazuri totat izolate și în consecință irelevante fiind prezentare în susținerea acestei aberații).

În acest caz întrebarea esențială născută din logica unei rațiuni primare este cum de aceste persoane declarate public ca atei, fără credință în Dumnezeu, fără o relație cu El, își pot da seama dacă Dumnezeu pe care nu-L cunosc și despre care nu știu nimic, este prezentat denaturat sau nu? E ca și cum ai spune, ca o persoană care nu știe tabla adunării și nu crede că principiile matematice există, că matematica predată în România este incorectă, sau că persoanele care o predau nu știu matematică! E ca și cum ai spune unui mecanic auto, tu care nu știi să schimbi o roată de rezervă, că nu face bine ce face… etc, etc!

Al doilea cel mai ilogic argument și la fel de bizar ca primul dacă nu chiar mai bizar, împotriva predării religiei în școli ca materie obligatorie, a fost acela că religia a fost și este cauza multor nenorociri de la noi și din lume și că în numele religiei s-au comis și se comit atrocități.

Deși această afirmație este adevărată, natura sa ilogică constă însă în faptul că dacă așa stau lucrurile de ce nu s-a propus eliminarea din școli ca materii obligatorii a matematicii, fizicii, chimiei, și multor altor materii pentru că aceste științe exacte au stat și stau la baza dezvoltării și chiar a utilizării cu consecințe inumane, a unora dintre cele mai sinistre arsenale și arme din istoria omenirii.

Să se scoată biologia și anatomia care stau la baza medicinii în numele căreia naziștii dar și alții au condus experimente pe milioane de oameni!

Să se scoată istoria pentru că pe baza ‘realităților istorice’ și in numele acestora s-au declanșat conflicte de-a lungul istoriei omenirii, unele care dăinuie sau mocnesc până în zi de astăzi.

Să se scoată mai ales filozofia, pentru că adepți ai aceste științe au creat modele de organizare și dezvoltare socială monstru ca nazismul și comunismul…

Și lista acestor contraargumente poate continua la infinit permițându-ne de data asta în mod logic să concluzionăm că dacă urmăm raționamentul îndoielnic din punct de vedere mentalo-structural al susținătorilor scoaterii Lui Dumnezeu din toate aspectele vieții noastre, nu ar mai trebui să facem școală deloc pentru a nu deprinde vreo aptitudine anti-socială, anti-democratică, violentă, irațională, etc. Deci cu cât devenim mai bananieri cu atât vom fi mai civilizați, democratici și… europeni! Dăh!

Argumentul ilogic, non-sens și bizar numărul trei a fost acela că Biserica Română Ortodoxă implicată în politică, împreună cu toate celelalte denominațiuni și confesiuni religioase fac prozelitism în școală. Problema cu acest argument este că un procent covârșitor din populația acestei țări dorește acest prozelitism care cu toată conotația negativă pe care termenul a căpătat-o incorect de-a lungul timpului, înseamnă simplu a promova o anumită formă de închinare și slujire către Dumnezeu.

Majoritatea românilor fie că practică sau nu, cred că modalitatea corectă de a te închina și sluji Lui Dumnezeu este cea iudeo-creștină descrisă de canoanele, practicile și tradiția Bisericii Creștine Ortodoxe și a celorlalte culte creștine de la noi, așadar unde este acest prozelitism care de fapt este adoptat de acest neam, în viața și în sânul familiei de aproape două mii de ani? Atunci când accept promovarea unei anumite forme de închinare/slujire a Lui Dumnezeu, ba mai mult, o adopt print-un legământ special, această promovare încetează să mai fie prozelitism.

Copii românilor care cred că modalitatea corectă de a te închina și sluji Lui Dumnezeu este cea a denominațiunii din care fac parte puteau să participe la ore de religie predate conform principiilor confesiunilor lor, deci dacă există prozelitism, acesta este unul la care părinții acestor elevi doresc ca aceștia să fie expuși, descalificând deci această activitate ca prozelitism. Tot așa acești părinți doresc ca acești copii să fie expuși și la multe alte lucruri învățate în școală pentru ai forma și pregăti pentru viață!

Lista inepțiilor și aberațiilor împotriva orei de religie a continuat să fie expusă în mod abuziv, malefic și pervers în emisiunea respectivă indicând clar că adevăratul substrat al problemei este de fapt scoaterea Lui Dumnezeu din orice structură, instituție sau entitate publică pentru ca mai apoi să se treacă la scoaterea Sa din toate aspectele vieții noastre publice așa cum s-a întămplat și se întămplă deja în alte câteva țari simbol ale civilizației mondiale și europene cu consecințele de rigoare, vezi violența malefică din școlile din SUA, destrămarea structurii familiei din societățile din Vest, starea de apostazie avansată a Europei, promovarea conceptului de unisex, no sex sau all sex chiar și prin până de curând cele mai inocente evenimente internaționale gen Eurovision, și așa mai departe.

Însă ce nu înțeleg toți acești guru ai societății fără de Dumnezeu, este că El nu stă cu mâinile în sân. Structuri geo-politice, sociale, etc au existat și au dispărut, așa cum bine menționa Părintele Necula aseară, însă prezența Sa în mijlocului acelui neam care Îl caută cu adevărat va dăinui conform exclusiv voii Sale și nu poate fi înlăturată de demagogii de prost gust și zarafii ideilor neo-liberale de sorginte satanică prezentate ca principii de civilizație și democrație!

 

0 543
Editor Emilia Tutuianu în dialog cu Veronica  Balaj: veroPoeta si prozatoarea Veronica Balaj  reprezinta un criteriu valoric de prim ordin în cultura româneasca, un condeier care stie sa pretuiasca clipa, existenta si frumosul.
„Vocea umana este un tezaur magic, atât de senzational, încât împreuna cu ea, poate vibra în timp o parte din noi”, marturisea realizatoarea de emisiuni la Radio Timisoara, poeta si prozatoarea Veronica Balaj. Pasiunea pentru comunicarea pe unde hertziene s-a materializat, între altele, într-o colectie de voci ale unor personalitati de marca din cultura româneasca si internationala contemporana.
A avut fericita sansa de a fi autoarea timp de 15 ani – si îi dorim si pe mai departe – a doua incitante emisiuni culturale radiofonice, care-i definesc personalitatea si carora, fireste, le-a conferit an de an câte ceva din complexa ei personalitate. Absolventa a Facultatii de Filologie, activitatea sa jurnalistica a început  înca din anul 1982, a urmat apoi cursul postuniversitar de jurnalistica la Bucuresti (1984-1986), apoi cursul de limba si civilizatie franceza la  Universitatea din Neuchatel, Elvetia, în anul  2000, urmând un schimb de experienta (stagiu) la France Culture, redactia de la Radio France Internationale (1992),  Radio Bruxelles (1994), Radio Trois Vallee, Paris (1995), invitata la Radio Charante Libre, Angouleme, Franta (1994) etc.
Membra în Uniunea Scriitorilor din România, membra în Asociatia Scriitorilor de Limba Româna din Québec, vicepresedinte al Asociatiei Cultura e Solidarieta, Athanor, Roma.
Acordarea Premiului International pentru Poezie Don Luigi Di Liegro (2009) si a Diplomei Merito H.C. in Lettere, conferita de Accademia Citta di Roma (2008), precum si acordarea Diplomei Cerneala de Aur cu ocazia lansarii volumului bilingv de poezie Scut iluzoriu la Ierusalim (2012) de catre  Hertzel Hakak, presedintele Asociatiei Scriitorilor de Limba Ebraica din Israel, sunt doar o parte din meritele recunoscute ale acestei distinse poete banatene.
În interviul ce urmeaza va invit sa descoperim valentele creatoare ale poetei si scriitoarei Veronica Balaj.
Emilia Tutuianu: Doamna Veronica Balaj  sunteti ,,o voce” care poate fi auzita de ani buni la Radio România, Timisoara, ca realizator de emisiuni culturale, dar în acelasi timp va exprimati si în literatura, prin vocea interioara atunci când sunteti doar cu coala de hârtie, cu ideea pe care vreti s-o treceti pragul de la simpla comunicare, la arta. Dubla profesie va contureaza personalitatea. Eu va propun o discutie despre latura  scriitoriceasca fara sa evitam jurnalistica pe care o profesati. Ati semnat mai mult de 20 de volume de proza scurta, romane si poeme. O serie importanta fiind traduse în alte limbi.
Ati colindat lumea împreuna cu ele având lansari la Viena, aproape anual, Franta, (Paris si Angouleme), Roma de câteva ori, de  asemeni la New York, în Elvetia unde ati facut si studii, Canada, Ungaria, Israel, dar haideti sa riscam  câteva popasuri! Sa trimitem o  privire spre  debutul literar.
Veronica Balaj: Prezenta în volume a fost precedata de o sumedenie de reportaje literare  publicate în revista Orizont. Se adunasera într-un teanc voluminos, primeam o tema de la scriitorul Ion Ariesanu, redactorul sef, iar eu ma documentam si scriam despre diverse realitati ale momentului, cristalele artificiale care cresteau la propriu, în laboratoarele de la Politehnica, despre plantele  culese, procesate pentru fabricarea unui ser antialergic, inventat de Dr. Dinu. Îl citez pentru ca,  fara sa  banuiasca, acest domn interlocutor al meu a fost unul dintre cei care m-au marcat printr-o fraza.
Cuvintele au uneori o greutate imprevizibila cu efect subtil, când a  citit textul respectiv a zis cu entuziasm: ,,e ca o povestire iar noi suntem personajele.” Mi s-a sugerat apoi, o data, de doua ori, de mai multe ori, de catre scriitorul Aurel Gh. Ardeleanu sa scriu literatura  nu cum voiam eu, recenzii de carti. Îi multumesc mereu.
Si am pornit la drum. Cu proza scurta. Cred ca cea mai mare emotie am avut-o când a aparut în Orizont prima mea povestire. Era altceva decât reportajul, unde faptele se puteau verifica, erau la vedere. Acum  aduceam o frântura  din  felul meu de-a  fi. Era ca si când m-as fi prezentat pe o mare scena, de una singura,  în vazul lumii,  rostind  ceva de genul ,,as vrea s-o iau într-acolo”, iar spectatorii sa-si spuna în gând ,,fa ce vrei, asuma-ti  riscul!”. Si mi l-am asumat.
Debutul în volum colectiv, (dupa normele vremii)  s-a întâmplat  în  primavara lui 89. Titlul era cel putin ciudat: În cautarea timpului prezent aparut la Editura Facla, Timisoara, condusa de scriitorul Ion Marin Almajan. Titlul fusese impus, venit de la Bucuresti cred, cum de acolo veneau si corecturile. Cum sa cauti timpul prezent? Doar nu e o entitate aflata în memoria noastra. Trece prin  noi, ne dizolvam odata cu el, te ia în valul sau, în fine, ar fi de discutat  despre asta, nu e cazul acum. Oricum, nu poti fi înafara timpului atât cât traiesti. Textele noastre erau într-un du-te vino între capitala si editura timisoreana. Totul a durat doi ani. Dar eram atât de rabdatoare! Acum, chiar ma mir, stiindu-ma o vulcanica. Probabil ma  preocupau alte  întâmplari de viata… fapt este ca, pe atunci, functiona  critica de întâmpinare si s-au scris neimaginat de multe cronici la o carte care continea paginile unor începatori. Era  cam mult. Chestiune de sansa.Emilia Tutuianu: Ati pornit pe aceasta cale a creatiei literare cu emotie, cu insomnii, planuri, ambitii proiectate pe lunga durata? Fraza   determinanta a trezit ceva latent care, oricum ar fi iesit pâna la urma, cândva, la iveala, spuneati. A fost un declic, din cuvinte. Cum percepeti cuvântul?Veronica Balaj: Ca pe o forta. Noi, oamenii arareori  ne oprim din vârtejul  zilnic sa realizam ce dar minunat am primit de la Dumnezeu. Vorbirea. Si gândirea. Comunicarea prin cuvânt este ceva miraculos. Un miracol pe care-l exersam  în orice ocazie, si  ni se pare atât de… firesc. Cuvântul este o arma la îndemâna noastra ca  fiinte  privilegiate.

Un cuvânt poate preface starea de seceta încercata de cineva, în  ger si ninsoare, poate fi sabie la purtator, poate fi împacarea, ura, iubirea.. Pentru oricine îl foloseste. Daramite pentru un scriitor care, fara cuvintele ajutatoare fanteziei si gândului sau n-ar putea  realiza nimic. Mi s-a întâmplat sa fiu sub puterea unor cuvinte  chiar în momente grele. Si m-au ajutat. Sa notez doar un îndemn al  maicii Evghenia, care vazându-ma plânsa, vânata, albastra, disperata dupa plecarea sotului meu în vesnicii, mi-a spus oarecum  iritata, ca nu înteleg nimic din esenta lumii: ,,Aveti datoria sa  va bucurati de darul de viata care v-a fost dat, pastrându-i memoria lui!” A sunat ca un verdict. O atentionare. Aveam un dar si nu stiam sa-l folosesc, ba, îl ciunteam cu reprosul din lacrima. Lacrima  este adesea un repros. De aceea, cred ca  scriitorul trebuie sa vada în interiorul cuvântului. Daca i s-a îngaduit  sa imagineze  o lume re-creata prin cuvinte trebuie sa caute  sensuri noi, sa îmbine mrejele  unui cuvânt cu ale altuia. În  formula proprie. Altfel, nu e creatie, nu e  particularitate. E un excurs asemeni marii creatii, pastrând normele, distanta si limitele. Ramâne doar o comparatie.

Emilia Tutuianu: Traiti într-o lume de personaje. Unele pe teren profesional, (orice jurnalist are aceasta  speciala  ocazie) si altele în literatura, create sau reale. Vi s-a întâmplat sa va inspire un personaj, un  scriitor din lumea reala, în asa masura încât sa treaca în  prozele pe  care  le  scrieti?

Veronica Balaj: Înca nu. Scriitorii invitati la emisiunea Viata literara  alcatuiesc o lume aparte, de marturii, as putea sa le transcriu cândva si poate ar fi un colocviu ca o mare nelinistita. Sau, ar putea sa semene cu o scena unde fiecare îti  prezinta rolul. Aici  intervine  vocea. Vocea umana este un alt  miraculos semn divin pe care-l  folosim fara sa ne gândim macar o clipa ca este parte  integranta din fiinta noastra. Nu as vrea sa  modific în nici un fel acea mica istorie de care vorbeam, acea marturie a scriitorului, care e un fel de spectacol. O emisiune radio este un spectacol de dimensiuni reduse si îsi are logica sa, ca si cel al unei piese orchestrata de un regizor.

Emilia Tutuianu: Dar ei ramân oricum personaje. Care va pot impresiona. Daca nu va inspira, va ramân totusi în memorie. Un interviu, o  comunicare, lasa loc unor legaturi de gânduri, de trairi, de fapte. Dati-ne va rog un exemplu..

Veronica Balaj: Cum  am  spus,  orice emisiune  culturala, desigur  si  una despre  viata scriitoriceasca, asa cum este cea la care ne referim,  este o mica istorie traita la microfon, trimisa în eter, iar personajul scriitor  stiind asta, stiind ca el comunica  în acel moment cu  mii si  poate sute de mii de persoane, chiar când vorbeste, marturia sa  capata valoare  de document. Document de viata.  Sa-l amintesc în acest sens pe Nichita.

Fascinantul Nichita. Recunosc, nici pâna atunci, nici de atunci încoace nu m-a vrajit în adevaratul sens al cuvântului, un scriitor. Era  în  toamna anului când el urma sa plece, spre ceruri… Venise invitat de onoare la o tabara de creatie de la Teremia Mare. Pasii sai  parca  se lipeau de pamânt, se dezlipeau cu greu.

L-am  dus  cu  masina mea, o Dacie alba si am realizat interviul în curtea bisericii din simplul motiv ca, necunoscând drumul, nefiind  vreun gard împrejmuitor, am crezut ca acolo era locatia unde ar fi trebuit sa-l las pe Nichita. ,,Am gresit drumul, va rog sa ma scuzati”! am spus emotionata. Eram la începuturile mele de jurnalist radio, va-nchipuiti ce gafa ireparabila credeam c-am facut. Privirea lui Nichita care vrajea pe oricine, s-a lasat  blânda-albastra  peste mine si a început sa-mi explice cum vede el diferenta dintre greseala si eroare. Ma salva întrucâtva din încurcatura. Apoi, a urmat interviul. A fost  fermecator. Fara  emfaza. Fara grabire. Ma întreb cum de-a acceptat fara sa ma cunoasca dinainte (ma prezentase acolo, într-o învalmaseala iscata în jurul poetului,  redactorul de la TVR). Atât. Pentru greseala mea si pentru  zapaceala mea sincera, am primit de la Nichita flori. Cineva  s-a apropiat si i le-a daruit lui. El mi le-a întins spunând: ,,se daruiesc”.
Un alt personaj de neuitat, a fost Grigore Vieru, printre atâtia altii (în  fonoteca radioului sunt stocate, salvate de  uitare sper eu, mai mult de 140  de interviuri cu scriitori de marca din tara si din   diaspora). Grigor Vieru venise si el  în Banat, tocmai la Faget, la o  ampla manifestare culturala unde urma sa fie premiat. Modestia  vocii, lipsa de patima, parea ca  povesteste  despre o alta persoana. Am scris undeva pe larg despre aceasta întâlnire ca si despre  convorbirea cu Octavian Paler, sau cu Lelia Rugescu, nepoata lui Lucian Blaga, Gerda Barbilian, sotia poetului matematician Ion Barbu.

Unele interviuri au ramas neterminate  sau au fost marturii ultime  pentru ca moartea s-a grabit sa vina, asa s-a întâmplat cu  Prof. univ. dr. Eugen Todoran, cu  prozatoarea Sofia Arcan, cu poetul Alexandru Jebeleanu, cu Damian Ureche…
Este absolut minunat, este fascinant  sa stii ca vocea la microfon încropeste câte-o punte între mii si mii de alte gânduri. Este o comunicare suplimentara. Afectiva uneori. Rezistenta vocii în  timp, daca este salvata pe CD-uri azi, alta data, pe  benzi magnetice,  face legatura  între  oameni si vremi. Despre aceste ,,personaje” ale vietii literare la Radio România, Timisoara  s-ar putea scrie o carte.

Emilia Tutuianu: Dintre  volumele  personale, tiparite pâna în prezent se leaga  desigur alte întâmplari. Ati lansat cartile în mai multe tari:  Franta, Belgia, Elvetia, SUA, Canada, Austria, Italia, Serbia, Ungaria,  Israel, poate am uitat vreuna. Sa ne imaginam ca v-am însotit  si sa rememoram câteva momente de-atunci.

Veronica Balaj: Fiecare  carte îsi are destinul ei. Am constatat de multe ori  fara sa fac vreo filosofie din aceasta  realitate. Baltazara, roman premiat, tradus, a colindat de la Viena la Roma si Nev York fara sa    prevad asta si fara sa fac mari eforturi în acest sens. Pur si simplu s-au legat niste lucruri. Dar va invit la prima lansare facuta în strainatate. Se refera  la prima carte  tradusa în franceza (de catre poeta Rodica Draghincescu si de care ma leaga o îndelungata prietenie), se intitula Ne tirez plus! si prezenta  secvente din trairile  mele dar mai ales din scenele vazute pe viu în decembrie ’89 la Timisoara.

A fost editata în Namur si prezentata la Bruxelles. În sala  impozanta numita La maison de la poesie, din capitala Belgiei, pe fundalul unei melodii interpretate la harpa, cineva, un poet belgian, a citit dedicând un poem martirilor Timisoarei, el, care nu vazuse în realitate  nimic  din cele întâmplate la noi. Stia  din  ziare  iar acum, din cartea mea. Regret ca nu am pastrat  manuscrisul acela. Era un cadou de prietenie pentru  orasul nostru. Atunci poate,  s-au deschis niste drumuri de iesire în lume pe care înca nu le banuiam. La  Paris, la Angouleme, (unde intram si la radio sa prezint  stirile iar vremea, o  prezentam si  în limba româna, pentru audienta, exotism etc.) Ce  lume era atunci! parca mai deschisa, ei bine, în Franta cartile se cumpara, iar mie nici nu-mi trecea prin cap asa ceva. Eu eram ametita, exaltata de fericirea ca sunt acolo, cu o carte semnata de mine, cred ca era vorba de Paris sans moi, cu ilustratii de Popa’S, el foarte cunoscut în Franta. Volumele  vândute valorau cât valorau, nu ma interesa iar organizatorii au înteles, cred, ca m-ar jigni daca mi-ar da banii, asa ca au pus  pe cineva mai apropiat mie sa ma întrebe ce mi-as  dori sa cumpar. I-am raspuns ca mi-ar placea  un pulovar de angora de mare finete. Asta am si primit. Pe care n-am stiut cum sa-l spal si la apa calda a ajuns potrivit pentru un copil de  sase ani si tare m-am întristat, caci, vorba unei poete, Michel Deriquiere, de la  Bruxelles, nu  puteam ascunde ca ma interesa vestimentatia, mergeam tot cu ochii la vitrinele cu  îmbracaminte.

Vreti sa va imaginati ca m-ati însotit la Neuchatel, în Elvetia? Acolo (în anul 2000), eram din nou cu statut de studenta, am urmat  cu o bursa cursurile de limba si civilizatie franceza. De-ar fi sa  evoc asta, mi-ar trebui  timpul scrierii unei noi carti deoarece aveam colegi din locuri unde nu voi ajunge niciodata, Rio de Janeiro, din Lima, din  Iran, Australia. Erau doctoranzi în  filologie si din Italia, Spania, Polonia, Rusia. Important este sa ramân în tonalitatea întrebarii, asa ca ma opresc la momentul lansarii  volumului meu, Le cafe  du  bouchiniste, aparut la Editura Vinea din Bucuresti  în colaborare cu Editura Flammarion din Paris.

Sala de conferinte a Universitatii din Neuchatel era tipic  elvetiana. Sobra, eleganta, încapatoare, impunatoare  cu toate  aparatele video  si retroproiectoarele puse la fix, oamenii specializati fix pe locurile lor, inclusiv doamna cronicar literar care trebuia sa prezinte si cartea de povestiri a unui autor helvet, tânar  debutant. Colegii mei  de curs erau întrutotul pregatiti sa asculte, doar directorul universitatii  se agita  dând telefoane. Toata lumea era adunata. Lipsea numai  scriitorul elvetian. Asa ceva!? În orasul unde sta marturie a punctualitatii elvetiene muzeul ceasornicelor produse aici. Ei bine, se mai întâmpla.

Domnul scriitor a trimis un mesaj dupa vreo jumatate  de ora ca nu poate veni întrucât… are un meci. El fiind si  profesor de sport. Am ramas eu singura persoana în atentie desi nu asa era programat. M-am bucurat de un public foarte select, profesori, masteranzi, alti invitati. La  fix, dar la fix,   întâlnirea literara s-a încheiat. A fost de neuitat.

Spectaculoase au fost lansarile de la Roma, prima cu romanul Baltazara tradus în italiana de Marcella Marone  si  prezentat într-o locatie exact vis-a vis de  Columna lui Traian, cu o organizare minutioasa încât i-am suspectat pe toti ca sunt  nemti si nu fratelli nostri italieni. De dimineata era  totul pregatit, inclusiv placutele metalice cu numele noastre erau  fixate pe masa si  aparatele de filmat  si  cele de înregistrare   audio si o impresionanta Carte de impresii unde urma  ca sa semneze invitatii (unii foarte înalti în rang, de pilda Prim Judecatorul de la Vatican, Sign. P. Marone, fratele  traducatoarei, Consulul nostru la Roma etc. Nu cred ca e cazul sa intru în amanunte dar macar  o fraza trebuie sa spun în semn de multumire  si admiratie pentru cum au stiut sa  primeasca oaspete nu o persoana sa zicem ci, o carte. Asadar,  la plecare, mi s-a oferit un plic  imens, în care se aflau  CD-uri  cu fotografiile realizate dar de  necrezut, era si o scrisoare   pe o hârtie pufoasa ca sugativa de pe vremuri, colorata, cum vazusem eu cândva la un volum  într-o librarie pariziana. Si ce cuprindea scrisoarea? Un sir de multumiri ca le-am onorat invitatia. Asta nu mi-as fi imaginat. Eram pe teritoriu latin nu  englez, unde tipicurile sunt  nenumarate si totusi…  De aceea  asta  nu se uita  si lumineaza capitolul  întâlnirilor.

O alta lansare a avut loc tot la Roma,  la PalazzoValentini, cu volumul Fuga nell cerchio, tradus în italiana de  asist. univ. Laura Mara. Acolo s-a  întâmplat sa primesc Premio intrenazionale  ,,Don Luigi di Liegro”, o cronica  în Attualita di Roma si Corriere di Roma, dar cel mai important a fost faptul ca am dat un scurt interviu la Radio Vatican deschizându-mi astfel o cale si de cate ori merg la Roma, trec neaparat si pe la radioul unde este redactor sef Pr. Luca, nascut în  satul lui Vasile Alecsandri. Dupa cum vezi, o carte  poate sa te faca sa plutesti. Eu asa simteam atunci. Anecdotic, daca tot ma însotesti, as  remarca,  pe scurt, momentul oarecum hazliu prin ineditul sau, când Pr. S. Hagi,  fiind desemnat sa ma însoteasca la San Pietro, în  spatiul  acesteia, a gasit de cuviinta sa scornim un joc de-a vedea interesul pentru o carte. A pus volumul într-o cabina telefonica iar noi, de  undeva de pe trotuarul opus, urmaream orice  miscare. În cabina intrau desigur mai mult turisti, dadeau la o parte cartea  de pe voluminosul tom al cartii de telefon, cei mai multi  o  luau în mâna si o puneau la loc, noi asteptam pe cineva s-o rasfoiasca, ba chiar sa o ia. Si s-a întâmplat. Dupa vreo  jumatate de ora, un tânar s-a hotarât sa iasa cu ea sub brat. Doamne ajuta, asta si asteptam. Nu l-am urmarit sa-i multumim ca deveneam suspecti, asa ca, i-am urat lectura placuta!

Emilia Tutuianu: Atâtea succese! Dar deziluzii? Vreodata ceva care sa va tulbure, sa va întoarca planurile pe dos?

Veronica Balaj: Deziluzii? Cu duiumul. De toate felurile. Pe toate planurile. Viata este  mai ales pentru mine, mereu în balans, între  clipa  de lumina, de bucurie si  lacrima. Si dezolare. Trec peste toate si se vede, sunt întreaga la minte, zic le-am depasit cu greu, cu zbatere, cu revolta, nopti nedormite si din pricina unui cuvânt  pus nelalocul lui pe care a trebuit sa-l suport dar astea sunt bagatele. Durerea pierderii cuiva drag  din familie, acolo este  poticneala. Peste asa  un zid e greu de trecut. Asta am avut de înfruntat. Despartirea iremediabila. De atunci, orice zâmbet al meu este o pojghita peste tristete. Nu sunt atât de puternica încât sa pot  trece  peste acel soi de  zid sau parapet care marcheaza  doua lumi din  viata mea, atunci si acum. Asa ca, am ales ducerea lor cu mine oriunde si oricând, ca nu cumva sa se darâme peste fiinta mea. Asa  pot detine cumva controlul unui echilibru  necesar  în aceasta balansare continua între bine si greu. Chiar zodia mea este  balanta. Trebuia sa respect si sa-mi caut echilibrul într-un fel propriu, sa pot pasi  drept.

Emilia Tutuianu: Scriitorul are nevoie de singuratate, jurnalistul mai putin…

Veronica Balaj: Singuratatea? Sa nu o confundam cu momentele când  voit vrei sa te izolezi pentru câteva ore si sa scrii. Adevarata singuratate e o pacoste. Singuratatea vine din interior. Pe mine ma cauta prin toate ungherele casei, mi se agata de  umbra noptilor, e parsiva, lipicioasa, versatila, corosiva. Roade ca o rugina. Dar nu ma las  prada ei. O framânt ca pe un aluat în magma unei povestiri, a unui epic si se sufoca. În lume nu îndrazneste sa-si arate obrazul. Ma lasa libera, dezinvolta, sa par precum  ma stie lumea. Asta si pentru ca-mi place sa comunic. Sunt prietenoasa pâna la naivitate. Cred în ceilalti.

Emilia Tutuianu: Spuneati ca va supara si un cuvânt nedrept rostit la adresa dumneavoastra nu doar o fapta. Care a fost cel mai recent caz?

Veronica Balaj: Când am aflat  ca un poet de prin satele vecine, invitat la emisiunea mea si caruia i-am acordat atentia cuvenita unui  scriitor, mare mi-a fost mirarea sa aud ca ma cataloga drept îngâmfata. E superficial, regret, nu stie sa citeasca omul din  ochi, cum se spune. Chiar am multe defecte, dar asta, nu stiu sa-l gestionez asa ca, îl resping.

Emilia Tutuianu: Aveti prieteni  în lumea literara?

Veronica Balaj: Da, minunati. Unii în apropiere, pe care-i vad mai des, altii mai departe geografic, dar  importanta e  starea  vis-a vis de ei. Eu sunt de partea  prieteniei de cursa lunga.  Am  avut norocul  si sa  gasesc oameni  de calitate aleasa. Sa  dau un exemplu, o familie de  jurnalisti francezi, pe care-i cunosc  din 89 si care, paisprezece ani la rând, 14 ani,  în special vara, au  venit  în casa  mea câte o luna, primeau cheia si erau  deja în mediul lor. Ma mândresc cu pretuirea unor  colegi  scriitori  dar si jurnalisti. Nu-i numesc, poate nu le place sa intre în atentie. Doar pe Rodica Draghincescu, recunoscuta poeta acum si în Franta si Germania, o evoc pentru ca gândim la fel si nu se supara. Vreo 12 ani ne-am intersectat gândurile, planurile, zilnic, pâna ce a plecat. Nici acum nu  pot spune ca  s-a rupt prietenia. E doar  valea  departarii.

Emilia Tutuianu: Sa încheiem în ton optimist. Ce caracterizare pe care v-a facut-o cineva din lumea literara  a avut darul sa va bucure  atât încât, sa n-o uitati?

Veronica Balaj: Îmi place nota luminoasa, eu sunt o optimista, structural, uneori îmi spun ca-i naivitate sa tot vezi binele posibil, sa  speri si sa  crezi în el, asadar, îmi place întrebarea. Cea mai grozava definire a mea, apartine scriitorului Ion Marin Almajan, caruia-i multumesc si pentru ca îmi acorda  pretuirea dumnealui. Si m-a sustinut când îmi era foarte greu sufleteste dupa plecarea lui Doni în vesnicii.
Ei bine, fraza suna asa: ,,Veronica Balaj, argintul viu al literaturii feminine din Banat”. Este titlul unui articol, (se poate vizualiza si pe internet).

Emilia Tutuianu: Va multumesc pentru marturii. Numai bine!

 

 

 

0 774

CarteVB0803

Destine Între Speranțe și Înfrângeri – Gânduri la Îmbinarea unui ‘Puzzle Venețian’

„În straturile memoriei îmi vor
ramâne valurile…
Clipa se leagana lin si cantabil;
în contrast, valurile agile,copilaresc
de schimbatoare”
(„Puzzle venetian”, ed. Hestia 2007)

 Veronica Balaj, doamna a literelor cetatii, distinsa poeta si prozatoare, nedezmintit prolifica într-ale scrisului, dotata cu imensa forta de a dialoga dens cu destinele, se impune constiintelor, înca odata mai mult, daca mai era nevoie s-o spunem, daruindu-ne, cum ne-a obisnuit de altfel, alte pagini cu nedisimulate accente existentiale. Ne surprinde de aceasta data cu volumul de proza poematica, „Puzzle venetian”, emanând prin atmosfera si lexematica inegalabile, aceeasi aura de mister, cu atitudini, remember-uri, firi, dintr-un perimetru al framântarilor umane si de ce nu si sociale, la hotarul adesea între decrepitudine si puritate. Personajele cartii, fie ele debusolate, dominate de tensiuni launtrice, într-o alternanta de nelinisti sau pravaliri, fie suflete dantelate prinse în stapânirea iluziilor si sperantelor, alcatuiesc un univers aparte, toate în „balansul” acelui „vas al echilibrului…ce iluzie de bine”(!) ( „Puzzle venetian” ).

„Piesele dintr-un puzzle imaginat se zvântura fara noima”, ne sugereaza autoarea, evocând haosul rascolitor, suit odata cu lumea, pe acel vaporetto venetian, aproape o corabie a nebunilor daca vreti, cu acea lume haotic de frumoasa, ca simtamânt original, încercat pe cont propriu, ireductibil. Revin asadar cu obstinatie existente esuate, unele din strada, cu chipuri si gesturi ridicole, cu trairi neîntelese care se cred „împacate cu divinitatea”, cu pactul ca si pecetluit.

Reîntâlnim acea femeie cu înfatisarea care ne trimite la imaginile feliniene din „La strada”, „desuchiat costumata”, cu fustele viu colorate, cu ciorapi în dungi stridente, femeia cântând, vopsita tipator, o Gelsomina, pe care o credeam plecata de multa vreme pe alte tarâmuri, dar care, iata totusi e prezenta si la acest început de secol anuntându-se a fi unul al deznadejdii, judecând dupa felul în care se misca clipele într-un puzzle existential. Zeda, fosta balerina…”o mare balerina, care în van îsi aminteste „de-a valma de aplauzele la scena deschisa, ea pe care trecatorii acum o considera nebuna, ea înca mai crede în viata ei, pentru ca „dansul, Doamne, e parte din miscarea lumii…Tu ai lasat miscarea în Univers”.

Într-un fel Zeda, poate ca si Baltazara, întoarsa cu gândul si speranta la povestea unei iubiri mistuitoare, înconjurata de mister, o iubire pierduta, e prinsa acum în plina strada în iuresul unui „dans frânt cu pasi leganati” de râsul trecatorilor. Zeda, odinioara „lacoma de bucurii, bucurii vulgare, egoiste, care a strivit clipele sub picioare, necrutator”, e într-o continua sfada cu destinul. Îsi înalta în disperare strigatul catre divinitate dupa copilul pe care nu l-a vrut atunci…:„Doamne…acolo în împaratia Ta, pot sa-mi închipui ca voi avea copilul? Acolo totul este posibil. Îmi voi construi o casuta din puf, cum e pe acolo”. Momente bizare, ca de altfel dansul unor personaje în diverse ipostaze, apoi aparitii stranii în cele mai neasteptate momente, populeaza adesea scriitura Veronicai Balaj: octogenerul Tibi, cu acel „Dans târziu în noapte”, „dansul de-a viata” sau „dansul rosu”, cum se exprima autoarea, „Dansul cu bunica”, „Cununia în ritm de trei”, ne înfatiseaza cumpana între înfrângeri si sperante. Pentru Angelica, iata, „pamântul e singurul loc unde si dezmatul se poate trai. Aprins…” „Dorintele i se destrabaleaza libere în lumina unei noi zile. Al unui nou început”.

Sunt pesonaje ca într-un scenariu cinematografic, un cine-verité, rod al inegalabilului spirit de observatie al autoarei, care crede în lacrimi si tristeti, dar si în puritatea oamenilor, care îi ofera tot atâtea subiecte si-i creaza starile de spirit omniprezente în cartile ei. În cele 17 poeme în proza irumpe o autentica experienta de viata, iata filonul epic sustinut condensat într-un demers structurat ferm, demers strabatut adesea de suferinta si deznadejde.

Formula condensata a scriiturii Veronicai Balaj în acest „Puzzle venetian”, îsi are totodata originile într-o excelenta cunoastere a firii umane, a tematicii pe care si-o propune autoarea, a personajului întotdeauna prezent pe scena cotidiana, cu arderi venite mereu dintr-o adesea teribila înclestare dramatica. Sunt „minutele cu o coada fantasmagorica (care) ni se înfasoara în jurul gâtului”, acea atmosfera care, ne comunica autoarea, îi confera acea stare de exuberanta, regasita de fapt în toate cele 17 piese poematice de o rapitoare frumusete. În fiecare dintre ele revine ca un flux-tsunami-laitmotiv, zbuciumul marturisit.

Daca în volumul „Între noi soarele nordic”, tristetea autoarei e dublata de speranta, traind parca un spectacol greu, „trist, pâna la necuprinderea lui” în sine, în „Noaptea nevindecata”, secventa în memoria sotului Doni, cuprinsa în volumul „Puzzle venetian”, „e frica, obscura, ostila, vrajmasa”, pur si simplu frica, naucitoarea frica, cea care alterneaza cu linistea „în casa doctorului, linistea … ghemuita prin unghere;…o fiinta obligata sa se apere de un pericol”. Toate se frâng fix în puctul dintre sufletul si trupul sotului pierdut în negura unui timp ireal.

Veronica Balaj 
Sintaxa acestei minunate culegeri de proza poematica întrunita sub titlul „Puzzle venetian”, o regasim mereu teribil de sugestiva în cartile Veronicai Balaj. Frapeaza scurtimea, încarcata însa de sensuri profunde, cu trimiteri dense spre trairale si profilul moral al unei lumi cu diverse mentalitati si manifestari: „Se danseaza schimbând partenerii. Aerul devine fosforescent”/ „Suntem doar noi, oameni buni, bunisori, zbarciti de bucurii sau dureri. Moderni. Viciosi. Prefacuti. Fagaduitori falsi. Ispititi si ispititori”, sau: „Esti vinovata /Îmi striga cu repros:/Sunt goala, desculta, /fulgerata de înfrângeri”. Sunt tot atâtea judecati pertinente, analize profunde de caracter, cu care ne-a obisnuit autoarea acestui „Puzzle venetian” si nu numai… 

Cartea este înca odata mai mult, o expresie vie, emotionanta a dragostei fata de lumea de care autoarea, prin natura profesiunii, este legata cotidian, a iubirii ardente, fata de lumea ale carei nazuinte, complexe, tristeti si bucurii le traieste cu intensitate si ni le transmite cu autentica sinceritate si în cele 17 formule de proza poematica. Sunt clipe culese cu responsabilitatea omului mereu si mereu solidar cu existenta umana. Volumul „Puzzle venetian” se constituie asadar înca odata mai mult într-un imn închinat vietii si nu în ultimul rând upovaintei umane, luminii din sufletul acelora pe care Veronica Balaj îi aseaza în galeria eroilor ei, cu izbânzile sau neîmplinirile lor.

GERHARD BINDER

Material preluat http://www.alternativaonline.ca/Ocartepeluna0803.html

0 662

Veronica-Balaj-e1409163002378Veronica Balaj

Volumul semnat de Maria L.Tanasă şi al cărui titlu sună a poezie, ,,Iana Aryana, infirmă orice prejudecată privind facilitatea cărţilor pentru copii. Nu se scriu foarte uşor acest gen de texte dacă ai în vedere o anume duratăşi semn al învăţăturii pe care vrei s-o transmiţi ca autor, cititorului aflat la vârsta formării personalităţii sale. Cartea menţionată are girul prestigioasei Edituri „Brumar” din Timişoara , cu un discret subtitlu, AMAGETIS (Poveşti inspirate din legendele strămoşeşti). Ilustraţiile pline de vivacitate şi susţinute de un ton vesel, aparţin Oanei Pruneş.

De la primele fraze decodificăm încărcătura de afecţiune şi multitudinea de nuanţe morale, întrucât, întreg discursul imaginativ , epic , este un dar de iubire dedicat fiicei autoarei, Aryana-Maria.

Povestea ne invită să plonjăm direct în Regatul Geto-Dacilor, apărat nu doar de propria-i vitejie ci, şi de Armata Secretă a Zânei Iana Aryana.Ei, dar acest fapt nu se împlineşte aşa, cu una cu două. Trebuie străbătut Tărâmul Magic unde trăiesc Zânele şi Magii după Legea Veche de când Timpul.

Fără a răpi plăcerea lecturii pentru cei care vor avea în mână această carte, mă voi feri sa derulez povestea ci, mai degrabă aş puncta măcar cîteva dintre înţelesurile bine ţintite şi ingenios însumate în cele 155 de pagini.

Viaţa în Regatul Geto-Dacilor pare a se petrece sub pavăza liniştii şi belşugului, dar pentru asta e nevoie de foooarte multă dragoste pentru cele moştenite.

Binele adevărul, libertatea, cinstea, omenia, se păstrează cu jertfe.

Deşi ţinutul este vegheat de o Regină curajoasă, demnă, înţeleaptă, secondată de doi fii viteji, devotaţi ţării, cu slujitori credincioşi, de nădejde sufletească, precum Maruca, oşteni vajnici luptători şi supuşi legilor pămîntului ba, chiar protejaţi de Zâne ocrotitoare prin forţele lor miraculoase, pacea şi bunăstarea se ţin în frâu doar prin iscusinţă, devotament pentru supuşi dar, mai presus de toate, să fie respectate legile morale. Iubirea de neam şi tărâm strămoşesc, tenacitatea întru păstrarea tradiţiilor sunt coordonate vitale pentru modul de viaţă în această cetate la care ne recunoaştem apartenenţa. Toate acestea sunt implicite în derularea poveştii, nimic nu este expus frontal. Nici măcar didacticist…

Conflictul se declanşează brusc. Cetatea este atacată de perşi, însuşi Cyrius a poftit la bogăţiile regatului.

Înlănţuirea de întâmplări care mai de care mai pline de tensiune şi, ca o notă particulară a cărţii, (pigmentate cu voioşie, cu haz şi o permanentă notă de optimism), ne invită la un adevărat excurs iniţiatic .

Cele două planuri ale poveştii, cel imaginar dublat de cel real şi invers, alcătuiesc un totum fermecător.

Îl urmăm aşadar pe mezinul fiu al Reginei şi reprezentant al tronului, într-o călătorie cât o lecţie de viaţă.

El trebuie să aducă protecţia Zânelor de pe Tărâmul Magic. Să obţină ataşamentul Lupilor Albi; năluci nevăzute ce păzesc acest misterios loc, spune foarte inspirat, autoarea. De la momentul purcederii spre împlinirea misiunii şi până la,, zvonul de nuntă ,, din final, aşa cum trebuie să fie în orice poveste pentru cei mici, ne simţim cu sufletul la gură alături de Prinţ.

Abia aşteptăm s-o întâlnim pe Iana-Aryana.

Pâna atunci, ne sunt aduse în cale personaje cu nume simbolic sau, capabile de năzdrăvănii întru înplinirea unor situaţii neprevăzute care să triumfe binele. Neapărat binele.

Şi lumina: Regina Tomyris, Magul Dorin, care deţine Taina Focului, (o specială metaforă a rostului elementelor naturii , aşa cum va fi şi Taina Lutului , prin Amagetis), Zâna Trandafira, cu Taina Belşugului, Zâna Liodiana şi Cerbul Carpatin, Uriaşul Înţelept, toate îşi leagă apariţia scenică de personaje hazlii şi binefăcătoare precum  Iepuraşul Certăreţ, Ripa-Aripa, Morcovul-Umblăreţ, Riţă-Vevriţă, Piticii Făurari … Nici măcar Baba Neaga nu e un semn al răului ci, dimpotrivă, convertirea sa este în semn al frumuseţii şi iubirii. Răsare o zână şi nu un şuvoi de apă neagră.

Ţesătura de taine, mirajul necunoscutelor zone, păduri, văi, apariţia unor fiinţe fantasmagorice, de basm, fireşte cu rol salvator, cu tainele lor puse în slujba dreptăţii, a curajului, a iubirii pentru Regat, exact când trebuie deznodată o situaţie tensionată. Intrevenţia la momentul potrivit al Zânei Durmenica, prevestind, atenţionând un eventual pericol completează cât se poate de fermecător decorul care, de remarcat, nu este bântuit de negura spiritelor rele decât în treacăt…

Asemeni unui văl în bătaia vântului.

Nimic terifiant, înfricoşător.

Povestea se vrea, şi reuşeşte să fie o invitaţie la înţelepciunea de a şti să ne iubim darurile care ne-au fost lăsate.

Să desluşim întrebările -cheie slujindu-ne de credinţă, de legile morale statornicite în vechi învăţături. Drumul e presărat de taine-simbol… focul, apele, lutul , belşugul sugestive pentru ideile care susţin eşafodajul textului.

Iana –Aryana apare ca o încununare a tuturor speranţelor. E frumoasă, e vitează, daruieşte fiului Reginei steagul nemuritor, înfăţişând un cap de lup cu trup de şarpe.Simbolurile sunt recognoscibile.

Perşii vor fi înfrânţi, nunta va putea începe ca finalul poveştii să fie azuriu, fericit. Iana-Aryana să fie adorată mereu, cu dreaptă încuviinţare regească.

Pare că împrăştie numai veselie în jurul ei. Este imaginea personalizată a tinereţii fără bătrâneţe… 

Sprinteneala verbului dă cărţii o notă de optimism de aceea aş zăbovi o clipă asupra stilului.

Un lucru remarcabil şi demn de consemnat. Bine legat, cu fraze care aduc farmecul vremilor, sau, dimpotrivă, zglobii, haioase. Personajele , sunt un alai de făpturi descrise cu o claritate şi o decenţă potrivită exact pentru derularea cu farmec a poveştii.

Între istorie , tradiţie şi tărâmuri imaginare , între ape, vise prevestitoare, palate de cleştar roz, se unduieşte bunătatea, credinţa, înţelepciunea.

Ca un legământ pecetluit prin cuvinte.

Iana-aryana

Articol preluat de la Melidonium, Revista de Cultura, Artă, Tradiții, Istorie, Educație:  http://melidonium.ro/2014/10/21/veronica-balaj-iana-aryana-o-carte-ca-un-legamant/